Si a inceput lupta anticorporatii. Nu stiu cine va castiga, presimt insa ca totul va fi o furtuna intr-un pahar cu apa. Angajatii sunt acum furiosi dar nimeni nu initiaza ceva pe fata, cu nume, pentru ca se teme de consecinte.
Unii impartasesc opiniile pro-Raluca, victima unui sistem impotriva caruia nu a avut suficienta energie sa lupte. Dar castiga 3.000 euro pe luna. Probabil ca s-a inscris in cei 50 % dintre corporatistii care nu merg la medic pentru ca nu au timp. Unii nu au timp nici sa moara...
Altii impartasesc opiniile anti-Raluca, gen: "Ea e de vina pentru ca nu a luat initiativa, mai ales ca inca de acum un an era constienta ca vrea sa plece". Probabil ca nu toti stiu ca la unele companii exista prevederi in contractele de munca prin care angajatii se obliga sa nu paraseasca firma pana nu finalizeaza proiectele in derulare. Si sunt tinuti acolo dandu-li-se mereu proiecte atunci cand le termina pe cele curente. Si probabil nu stiu multi ca un avocat poate sa ii elibereze de clauzele oprimatoare. Si din nou unii ar spune: "N-am timp sa vorbesc cu un avocat si sa scap de probleme pentru ca trebuie sa muncesc".
In opinia mea, replicile de genul celor de mai sus - "n-am timp pentru ca..." - sunt cele mai idioate argumente cu care se amagesc unii. Cum poti sa spui ca nu ai timp sa ai grija de tine, de sanatatea ta sau de viata ta? De ce nu ai timp? Pentru ca trebuie sa muncesti? Sa fim seriosi.
Imi vine in minte o poveste banala, o spun uneori in training. E despre un calator care mergea printr-o padure admirand natura. La un moment dar aude un zgomot sacadat si ajungand in zona, observa un individ care se chinuia foarte tare sa taie un bustean. Apropiindu-se de el, constata uimit ca fierastraul cu care lucra avea dintii... tociti.
Il intreaba curios: "Nu va suparati, observ ca taiati lemne si va chinuiti. Dar... de ce nu va ascutiti fierastraul, ca sa puteti taia mai usor?" Fara sa se intrerupa din efort, omul ii raspunse: "Nu am timp sa ascut dintii pentru ca trebuie sa tai lemnul".
Asta e de fapt situatia din Romania corporatista a anilor 2000: multi nu au timp sa isi faca o viata sau sa aiba grija de ei, pentru ca trebuie sa munceasca. Dar pana cand?
Oameni buni, cat credeti ca va vor tine bateriile? Lasati replicile si apucati-va de treaba.
Apucati-va de treaba in folosul vostru. Aveti acest drept pentru ca locuiti pe Pamant. :)
joi, 26 aprilie 2007
miercuri, 25 aprilie 2007
Cazul Raluca Stroescu
Pana se vor clarifica faptele si se vor linisti apele in legatura cu cazul Ralucai Stroescu, multa cerneala va curge in presa (cred). Ma incadrez in armata de indivizi care emit pareri pentru simplul motiv ca internetul imi ofera ocazia.
Cazul ei arata ca si la noi, poate, e momentul sa abordam serios problema work-life balance. Pana acum companiile au fortat cat au putut - dovada studiile despre cultura organizationala din companiile romanesti unde stilurile de lucru competitive sunt incurajate - iar angajatii au raspuns in functie de prioritatile personale. Da, in Romania companiile incurajeaza pe fata sau indirect o atitudine competitiva a angajatilor. Si unii oameni intra in aceasta hora, la inceput timid-inconstient, apoi devin din ce in ce mai absorbiti. Unii nu au curajul sa iasa din hora si suporta consecintele. Altii nu au unde sa mearga, desi nu stiu ce compromisuri sunt dispusi sa faca.
Work-life balance, din perspectiva mea de trainer suna ca o poveste frumoasa. De cate ori am abordat subiectul cu managerii din Romania, am primit reactii gen: "Lasa-ma cu povesti din astea"; "Asta e valabil la americani" etc. Inclusiv in compania unde a lucrat Raluca, oamenii au fost socati, poate intimidati de situatie, apoi, unii dintre ei au revenit la sarcinile curente, fara curajul de a incerca sa schimbe ceva.
Nu compania e de vina din punctul meu de vedere. La fel se lucreaza si la ceilalti: vad sediul Opera unde sta respectabila PWC cu luminile aprinse inclusiv duminica seara. Sistemul e unul extrem de provocator, in care sarcinile se succed cu repeziciune. Unii sunt capabili sa-si echilibreze viata, altii, din dorinta poate de a-si demonstra ceva, nu fac asta. Unii devin anorexici si asta impacteaza viata profesionala.
Unde e limita? Pana unde se forteaza fiecare? Cat de mult conteaza banii castigati (poate ca sistemul incurajeaza asta) sau sa dai bine in fata sefului ca ai realizat inca un proiect?
Oameni buni, mai luati pauze... nu dati din cap: "da, stiu, dar nu pot" ca o sa ajungeti sa nu va mai credeti pe voi insiva. Luati pauze scurte si dese. Ele sunt mult mai productive decat munca non-stop si un concediu de o luna o data la 3 ani.
Cazul ei arata ca si la noi, poate, e momentul sa abordam serios problema work-life balance. Pana acum companiile au fortat cat au putut - dovada studiile despre cultura organizationala din companiile romanesti unde stilurile de lucru competitive sunt incurajate - iar angajatii au raspuns in functie de prioritatile personale. Da, in Romania companiile incurajeaza pe fata sau indirect o atitudine competitiva a angajatilor. Si unii oameni intra in aceasta hora, la inceput timid-inconstient, apoi devin din ce in ce mai absorbiti. Unii nu au curajul sa iasa din hora si suporta consecintele. Altii nu au unde sa mearga, desi nu stiu ce compromisuri sunt dispusi sa faca.
Work-life balance, din perspectiva mea de trainer suna ca o poveste frumoasa. De cate ori am abordat subiectul cu managerii din Romania, am primit reactii gen: "Lasa-ma cu povesti din astea"; "Asta e valabil la americani" etc. Inclusiv in compania unde a lucrat Raluca, oamenii au fost socati, poate intimidati de situatie, apoi, unii dintre ei au revenit la sarcinile curente, fara curajul de a incerca sa schimbe ceva.
Nu compania e de vina din punctul meu de vedere. La fel se lucreaza si la ceilalti: vad sediul Opera unde sta respectabila PWC cu luminile aprinse inclusiv duminica seara. Sistemul e unul extrem de provocator, in care sarcinile se succed cu repeziciune. Unii sunt capabili sa-si echilibreze viata, altii, din dorinta poate de a-si demonstra ceva, nu fac asta. Unii devin anorexici si asta impacteaza viata profesionala.
Unde e limita? Pana unde se forteaza fiecare? Cat de mult conteaza banii castigati (poate ca sistemul incurajeaza asta) sau sa dai bine in fata sefului ca ai realizat inca un proiect?
Oameni buni, mai luati pauze... nu dati din cap: "da, stiu, dar nu pot" ca o sa ajungeti sa nu va mai credeti pe voi insiva. Luati pauze scurte si dese. Ele sunt mult mai productive decat munca non-stop si un concediu de o luna o data la 3 ani.
duminică, 22 aprilie 2007
Leadership inseamna delegare sau control?
Aceasta pare sa fie una dintre dilemele multor manageri romani. Unii ajung in mod constient sa se intrebe cand trebuie sa faca pasul de la control catre o abordare mai laxa, mai apropiata de delegare. Alti manageri nu au timp pentru asemenea investigatii „filosofice” pentru ca, zic ei, muncesc. Prin urmare, dilemele lor sunt resimtite de catre subordonati in timp real.
Dar de ce sa fie aceasta o dilema? De ce sa ne batem capul cu aceasta intrebare: cat de mult control exerciti asupra oamenilor? In cursul anilor de training si consultanta in cadrul multor companii din Romania, am intalnit manageri care nici macar nu isi puneau problema ca felul in care se comporta, modul in care realizeaza obiectivele sau maniera in care isi conduc echipa - sintetic cuprinse in cuvantul leadership - se afla esenta succesului lor.
Dar de unde vine aceasta nevoie de control? Primul element se regaseste in structura unor companii: „headoffice/headquarter", „strategie", „competitie", „sa fim cei mai buni" etc. Poate ca spun ceva banal, dar sunt notiuni care vin din armata. Armata inseamna structuri, sisteme, proceduri si reguli, control, control, control... Primele sisteme de management erau similare celor din armata. Asadar, cum am putea cere sa se actioneze non-restrictiv cand insasi esenta multor companii este una de sorginte militara?
Al doilea element care impinge spre control este legat de educatie: la fel ca multi altii, si eu am invatat ca un manager trebuie sa planifice, sa conduca, sa controleze. De multe ori, mi s-a spus ca eu trebuie sa fac asta si ca nu trebuie sa-i las pe altii. Am intalnit in trainingurile mele manageri care nici nu concepeau ca ar putea sa fie si altcineva in afara de ei capabil sa realizeze o sarcina.
In al treilea rand, este atat de usor sa fii directiv... Imaginati-va situatia urmatoare: aveti un angajat care are de realizat o sarcina si va intreaba: „Șefu', nu sunt foarte sigur ce sa fac mai departe. Dv. ce ziceti?" Care e prima reactie pe care ati avea-o? De multe ori, e atat de simplu sa fim directivi, spunandu-le oamenilor ce sa faca! Si asta nu duce decat la consolidarea mentalitatii de executant a unui angajat, care se va consulta mereu cu seful lui. Nu va avea initiative si nici nu isi va asuma riscuri. Iar managerul lui va fi un om stresat, va fi mereu sunat de angajat pentru orice problema. Acest tablou este omniprezent in Romania zilelor noastre. Sunt multe sute, poate chiar mii de manageri care joaca rolul de „dadaca" in relatia cu angajatii lor, sunt sunati zilnic de catre subordonatii care nu stiu ce sa faca sau nu vor sa isi asume riscuri si prefera sa ceara aprobarea sefului.
Ce-ar fi daca am balansa frecventa acestor comportamente cu cele de delegare, in care sa dam ocazia angajatilor sa ia initiativa, sa isi asume riscuri intr-un cadru bine delimitat, sa invete singuri si indrumati de noi cum sa isi realizeze obiectivele? E simplu de spus, suna sublim, dar... cum se aplica? In scolile de management se invata despre delegare, e plina lumea de carti sau site-uri pe aceasta tema, multi stiu cum sa delege (adica au citit mult despre delegare), dar putini stiu care este momentul in care e bine sa delege. Daca lasam abordarea intelectuala deoparte, delegare inseamna de fapt sa recunosti, tu ca manager, ca a venit momentul sa renunti la control. E momentul in care faci pasul de la a fi implicat in proces la a fi interesat de rezultat si a cere realizarea lui.
Pentru foarte multi manageri - si ma includ aici si pe mine - momentul delegarii e unul dureros: „De acum incolo, eu nu mai controlez ce se intampla!" Imi aduc aminte ca atunci cand am delegat prima data o sarcina unui angajat care o putea realiza singur, mi-am infranat cu greu tendinta de a controla procesul. Repet: delegarea, dincolo de teorii frumos ambalate, inseamna momentul psihologic in care un manager decide sa nu mai controleze procesul si sa fie orientat spre rezultate. Intrebarile-cheie sunt: cati sunt pregatiti sa faca asta? Cine ne invata? Cati stau macar cinci minute sa se intrebe daca angajatul caruia urmeaza sa ii incredinteze o sarcina a ajuns la nivelul la care sa se descurce singur? Dar inainte de a va intreba daca angajatul este pregatit sa i se delege o sarcina, intrebati-va daca dv. sunteti pregatiti sa delegati, adica sa renuntati la controlul total asupra procesului.
E mai usor sa spui cuiva ce sa faca decat sa intrebi: „Tu ce idei ai?". E mai simplu sa realizezi o sarcina decat sa oferi altuia ocazia sa incerce si sa invete, in limitele definite de tine. E mai usor sa controlezi procesul decat sa te concentrezi pe rezultatul final.
Paradoxul dilemei „control-delegare" este ca pare mai simplu sa controlezi (desi pe termen lung devine stresant si consuma timp) si pare mai greu sa delegi (desi pe termen lung e mai productiv si mai... relaxant).
De fapt, acestea sunt diferentele dintre a fi bun si a fi exceptional. E mai usor sa fii mediocru, sa atingi limita de jos, dar riscul e ca dupa un timp sa realizezi ca a trecut viata pe langa tine. Pe de alta parte, e mai provocator si mai greu sa fi exceptional, insa recompensa e infinit mai mare.
Dar de ce sa fie aceasta o dilema? De ce sa ne batem capul cu aceasta intrebare: cat de mult control exerciti asupra oamenilor? In cursul anilor de training si consultanta in cadrul multor companii din Romania, am intalnit manageri care nici macar nu isi puneau problema ca felul in care se comporta, modul in care realizeaza obiectivele sau maniera in care isi conduc echipa - sintetic cuprinse in cuvantul leadership - se afla esenta succesului lor.
Dar de unde vine aceasta nevoie de control? Primul element se regaseste in structura unor companii: „headoffice/headquarter", „strategie", „competitie", „sa fim cei mai buni" etc. Poate ca spun ceva banal, dar sunt notiuni care vin din armata. Armata inseamna structuri, sisteme, proceduri si reguli, control, control, control... Primele sisteme de management erau similare celor din armata. Asadar, cum am putea cere sa se actioneze non-restrictiv cand insasi esenta multor companii este una de sorginte militara?
Al doilea element care impinge spre control este legat de educatie: la fel ca multi altii, si eu am invatat ca un manager trebuie sa planifice, sa conduca, sa controleze. De multe ori, mi s-a spus ca eu trebuie sa fac asta si ca nu trebuie sa-i las pe altii. Am intalnit in trainingurile mele manageri care nici nu concepeau ca ar putea sa fie si altcineva in afara de ei capabil sa realizeze o sarcina.
In al treilea rand, este atat de usor sa fii directiv... Imaginati-va situatia urmatoare: aveti un angajat care are de realizat o sarcina si va intreaba: „Șefu', nu sunt foarte sigur ce sa fac mai departe. Dv. ce ziceti?" Care e prima reactie pe care ati avea-o? De multe ori, e atat de simplu sa fim directivi, spunandu-le oamenilor ce sa faca! Si asta nu duce decat la consolidarea mentalitatii de executant a unui angajat, care se va consulta mereu cu seful lui. Nu va avea initiative si nici nu isi va asuma riscuri. Iar managerul lui va fi un om stresat, va fi mereu sunat de angajat pentru orice problema. Acest tablou este omniprezent in Romania zilelor noastre. Sunt multe sute, poate chiar mii de manageri care joaca rolul de „dadaca" in relatia cu angajatii lor, sunt sunati zilnic de catre subordonatii care nu stiu ce sa faca sau nu vor sa isi asume riscuri si prefera sa ceara aprobarea sefului.
Ce-ar fi daca am balansa frecventa acestor comportamente cu cele de delegare, in care sa dam ocazia angajatilor sa ia initiativa, sa isi asume riscuri intr-un cadru bine delimitat, sa invete singuri si indrumati de noi cum sa isi realizeze obiectivele? E simplu de spus, suna sublim, dar... cum se aplica? In scolile de management se invata despre delegare, e plina lumea de carti sau site-uri pe aceasta tema, multi stiu cum sa delege (adica au citit mult despre delegare), dar putini stiu care este momentul in care e bine sa delege. Daca lasam abordarea intelectuala deoparte, delegare inseamna de fapt sa recunosti, tu ca manager, ca a venit momentul sa renunti la control. E momentul in care faci pasul de la a fi implicat in proces la a fi interesat de rezultat si a cere realizarea lui.
Pentru foarte multi manageri - si ma includ aici si pe mine - momentul delegarii e unul dureros: „De acum incolo, eu nu mai controlez ce se intampla!" Imi aduc aminte ca atunci cand am delegat prima data o sarcina unui angajat care o putea realiza singur, mi-am infranat cu greu tendinta de a controla procesul. Repet: delegarea, dincolo de teorii frumos ambalate, inseamna momentul psihologic in care un manager decide sa nu mai controleze procesul si sa fie orientat spre rezultate. Intrebarile-cheie sunt: cati sunt pregatiti sa faca asta? Cine ne invata? Cati stau macar cinci minute sa se intrebe daca angajatul caruia urmeaza sa ii incredinteze o sarcina a ajuns la nivelul la care sa se descurce singur? Dar inainte de a va intreba daca angajatul este pregatit sa i se delege o sarcina, intrebati-va daca dv. sunteti pregatiti sa delegati, adica sa renuntati la controlul total asupra procesului.
E mai usor sa spui cuiva ce sa faca decat sa intrebi: „Tu ce idei ai?". E mai simplu sa realizezi o sarcina decat sa oferi altuia ocazia sa incerce si sa invete, in limitele definite de tine. E mai usor sa controlezi procesul decat sa te concentrezi pe rezultatul final.
Paradoxul dilemei „control-delegare" este ca pare mai simplu sa controlezi (desi pe termen lung devine stresant si consuma timp) si pare mai greu sa delegi (desi pe termen lung e mai productiv si mai... relaxant).
De fapt, acestea sunt diferentele dintre a fi bun si a fi exceptional. E mai usor sa fii mediocru, sa atingi limita de jos, dar riscul e ca dupa un timp sa realizezi ca a trecut viata pe langa tine. Pe de alta parte, e mai provocator si mai greu sa fi exceptional, insa recompensa e infinit mai mare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
